Valiza – element disciplinar din inconștientul colectiv

“Nu-ți plac regulile acestei case? Fă-ți valiza și pleacă, băiatule/fetițo!”

Creștem cu expresii și cuvinte ale căror implicații, de multe ori, nu le înțelegem cu adevărat și ne trezim, la un moment dat, folosindu-le, ieșind fără să avem habar că erau în noi.

Și nu doar atât: chiar copilul, într-un moment de mare supărare (așa cum multe sunt în intervalul 6-16 ani) va propune singur părintelui soluția de a pleca de-acasă “dacă nu mă mai vrei” chiar dacă părintele nu ‘scăpase’ niciodată încă această variantă de ‘corecție’.

Orice om are limitele proprii – părintele pe ale sale, copilul pe ale lui. Aceste limite depind de mulți factori care aduc la un moment dat, uneori neașteptat, părintele la capătul răbdării iar copilul la capătul încrederii în sine – căci asta are la bază, de multe ori, un comportament indezirabil: descurajarea, teama profundă de a nu mai fi iubit și a fi părăsit. Oricât de multe dovezi de iubire și devotament ar fi avut un copil, mai devreme sau mai târziu va ieși la iveală această teamă – de ce? ei bine, sunt multe de spus, poate în alt articol.

Cu surprindere am auzit această replică povestită mai ales de părinți adoptivi.
Photo_valiza

Și n-am știut niciodată dacă era o nevoie de eliberare prin mărturisire sau o dovadă de reușită părintească în “aducerea pe drumul cel bun” a copilului care, de fapt, îl încerca pe noul părinte pentru a vedea dacă va ajunge la limita părăsirii lui, așa cum i se mai întâmplase cel puțin o dată în viață. Astfel, valiza de pe hol îi arăta copilului că ajunsese la o limită și, din acel moment, comportamentul aparent i se regla în direcția dorită de părinte. Cel puțin eu am auzit doar povești care se terminau astfel, nu cu înrăutățiri ale situației. Dar să nu se înțeleagă greșit: valiza este folosită ca element de corecție de mulți părinți, nu neapărat de cei adoptivi.

Care este nevoia unui părinte de a folosi această formulă? Printre altele, a avea autoritate asupra copilului care, cu fiecare an ce trece, afișează un comportament din ce în ce mai greu de controlat. Autoritate dorită din nevoia de a crește un copil până la vârsta de 18 ani în condiții cât mai favorabile pentru a deveni un “membru al societății” independent, inteligent, care se descurcă și își câștigă singur existența. Din această perspectivă, nevoia părintelui este liniștea, împăcarea cu sine, convingerea că și-a condus suficient de bine copilul spre viitorul său drum de viață / profesional.

Care este nevoia unui copil de a afișa un comportament nedorit? Ce urmărește prin acest comportament, fie că este vorba de ton/cuvinte nerespectuoase, gesturi nepotrivite sau ignorarea unei reguli? Plecând de la înțelegerea psihologiei umane a lui Alfred Adler, elevul său Rudolf Dreikurs a transpus-o într-o metodă de relaționare cu un copil ce are un comportament indezirabil, considerând că acel comportament are la bază una din următoarele 4 nevoi: atenție, putere, răzbunare, neputință. Tot ei ne spun că un copil nu se va schimba dacă nu înțelege că dificultățile în care se află la un moment dat sunt din cauza comportamentului său având la bază una din nevoile de mai sus. Astfel că a corecta un comportament nedorit al copilului se transformă într-un dialog de descoperire a nevoii care îl mână către acel comportament.

La ce vârstă se poate începe acest dialog cu copilul? După 6-7 ani, în funcție și de nivelul de exprimare și înțelegere pe care le-a afișat respectivul copil.

Cum anume se poate continua dialogul, dacă părintele a apucat să folosească “valiza”? Desigur, timpul nu poate fi dat înapoi și este posibil ca familia tocmai să fi trecut prin una dintre cele mai mari încercări ale sale de reglare a relațiilor. De aceea, în viitorul apropiat (nu imediat, deoarece astfel de fraze sunt încărcate de emoții puternice care îngreunează dialogul) după o oră sau, dacă e nevoie, a doua zi (dacă se poate, nu mai târziu) e bine ca părintele să redeschidă dialogul și
  • să solicite ca ambele părți să-și ceară scuze
  • să-și recunoască propriile limite, de om supus greșelii
  • să explice că și-a ieșit din fire de oboseală (sau alt motiv dar real)
  • să solicite copilului o explicație a comportamentului, chiar dacă va primi doar un “nu știu”
  • să asigure copilul că întotdeauna se va găsi în casa părintească loc pentru el
  • să stabilească ce anume a condus discuția în acea direcție și să cadă de acord asupra a ceea ce trebuie făcut data viitoare pentru a preîntâmpina o situație similară – eventual, o regulă nouă de interacțiune în familie (~ Când ridicăm astfel tonul ne oprim, luăm o pauză și continuăm discuția după o oră ~)
  • să reamintească faptul că, deși s-au spus cuvinte grele, părinții își iubesc copilul la fel de mult dar nu vor tolera orice comportament al său.

Viața apoi se va relua în mod obișnuit, fără a căuta să se revină asupra incidentului și fără a încerca “repararea” situației prin încălcarea unor reguli stabile ale casei (~ Pentru că am spus astfel de cuvinte, azi ai voie mai mult la calculator ~). Consecvența părinților în respectarea pașilor de mai sus și a regulii care va reieși din ei este, însă, cheia în reușita depășirii unor situații similare în viitor.

Cuvintele și expresiile cu care creștem formează un “bagaj” de care nici nu avem habar – greu de conștientizat, ușor de deschis și dificil de recuperat dacă a apucat-o pe altă rută. Precum bagajul pe care ni-l facem pentru o deplasare, de noi depinde să fie unul ușor și să nu devină ceva prea greu de dus.

So… ce părere ai despre educația cu valiza?
blog comments powered by Disqus