Asertivitatea la copii: de la ce vârstă se poate învăța?

Răspunsul scurt: cu cât mai devreme, cu atât mai bine.
Răspunsul lung: societatea descurajează comportamentul asertiv în intervalul de vârstă 0-7 ani. Apoi, brusc, are pretenția ca tânărul să știe să-și prezinte cu respect părerile, nevoile, cerințele.

Pretindem de la copil să împartă la o vârstă prea timpurie – 2 ani cel mai adesea (dacă nu chiar mai repede) atunci când, de exemplu, ne dorim în parc să ‘se înțeleagă’ cu copii pe care nu-i cunoaște, fie pentru că ne imaginăm că deprinde socializarea, fie cu speranța ascunsă că vom avea câteva minute doar pentru noi. Sunt părinți care se rușinează dacă al lor copil nu vrea să împartă și ajung chiar să-și dezavantajeze propriul copil pentru a menține o relație cu un altul pe care poate nu-l va reîntâlni.

O experiență de viață
Fetița noastră nu a fost un copil care să ‘lupte’ pentru ce-i al ei – cu surprindere am constatat acest lucru. La 1 an, când i se lua din mână jucăria, se oprea, se uita la celălalt copil nedumerită și ușor necăjită apoi punea mâna pe altă lopățică și își continua joaca. La 2 ani începea să plângă și îmi căuta privirea, în speranța că voi interveni. La 3 ani venea spre mine să o alin cu o îmbrățișare. La 4 ani plângea dar se oprea mai repede și vedeam în ochii ei că avea deja ceva în căpșor dar nu îndrăznea să exteriorizeze în comportament. La 5 ani reușea ‘să țină piept’ timp de 20-30 de secunde. La 6 ani reușea să reziste 1-2 minute în fața unui “te rog, te rog, te rooooog”*, după care venea să mă întrebe cum să răspundă copilului care atât de insistent îi cerea una din jucăriile preferate.

- Mami, îmi cere ‘pe gratis’! îmi șoptește fetița mea despre o colegă venită la noi în vizită pentru prima oară.
- Adică nu-ți dă nimic la schimb?
- Da…. dar nici la schimb nu vreau să dau, pentru că îmi place foarte mult! spune și cu greu se abține să nu plângă.
- Și de ce ai venit la mine, cum te pot ajuta?
- Ce să-i răspund?
- Ce i-ai răspuns?
- Că-mi place foarte mult și că nu vreau s-o dau… zise cu voce moale.
- Spune-i că este una din jucăriile tale preferate și îți dorești să rămână la tine în casă.
Aleargă fericită înapoi în camera ei și o aud recitând cu putere răspunsul.
2 minute mai târziu, aceiași ochi, altă dilemă:
- Mă roagă în continuu și îmi spune că, dacă nu-i dau, nu va mai fi prietena mea!
Mă aplec spre ea și o mângâi cu drag pe spate în timp ce îi răspund calm:
- Cineva care îți răspunde astfel nu îți este prieten cu adevărat dar acest lucru îl vei înțelege mai târziu. Acum răspunde-i că se poate juca oricând cu acea jucărie de câte ori vine la tine în vizită și că îți dorești să rămână jucăria la tine în casă.
O aud răspunzând cu curaj și, recunosc, sunt mândră de ea. Dar și de mine Happy

Cum am ajuns aici?
La 1 an, când s-a uitat la mine, i-am zâmbit sau am mângâiat-o ușor și i-am confirmat în cuvinte că ceea ce a făcut celălalt copil nu e potrivit. La 2 și 3 ani am ajutat-o să ceară înapoi (pe cât posibil fără să tragă din mână) confirmându-i că cererea ei este îndreptățită. Dacă nu a reușit să se înțeleagă cu celălalt copil și nu am avut concursul părintelui, am fost cu ochii pe copil și, la prima lăsare din mână, am luat jucăria și i-am spus: “E jucăria fetiței mele. Îmi dai voie să i-o dau înapoi, nu-i așa? O vei primi din nou după ce termină ea.” Desigur, nu așteptam să-mi dea voie… Recunosc, nu a fost întotdeauna ușor dar nu mi-am dorit niciodată să-mi nedreptățesc copilul ci doar să-l învăț un anumit fel de a reacționa la inegalitățile care apar în tot felul de situații. La 4 ani am invitat-o să repete cererile și încercările de a obține singură și am intervenit doar după 2-3 nereușite. La 5 ani am început să o învăț răspunsuri potrivite – la această vârstă, preferabil dintr-o singură frază scurtă. Am încurajat-o să repete răspunsurile în fața copilului și de 3-4 ori. La 6 ani… ei bine, tocmai ți-am redat un întreg dialog pe care l-am avut cu ea la 6 ani jumătate.

Începând cu 6-7 ani lucrurile devin mai simplu de transmis, dat fiind îmbogățirea limbajului (vebal și non-verbal) și dezvoltarea învățării pe bază de logică de tipul cauză-efect.

Ce poți face mereu, indiferent de vărstă
  • în primul rând, respectă-ți copilul.

    Doar un copil respectat de adulții din jur va practica asertivitatea.

  • fii imparțial(ă) și găsește soluții echilibrate, de tipul win-win
  • sau
  • alege soluțiile care sunt potrivite credințelor tale proprii. Dacă vrei să ai un copil care câștigă cu orice preț, comunică acest lucru. Vei fi autentic(ă) iar acest lucru va face ca răspunsul tău să fie crezut și acceptat de copil
  • lasă-l să se descurce singur în situații de negociere/conflict ușor. Dacă vine la tine pentru soluții, începând cu 7 ani încurajează-l să le găsească și singur înainte de a primi ‘pe tavă’ de la adult. Desigur, nu aștepți o soluție perfectă ci doar dezvolți o deprindere sănătoasă și utilă pentru tot restul vieții: aceea de a găsi soluții singur.
  • lasă propriile frustrări deoparte. Cu siguranță ai trăit și tu diverse, când erai la vârsta copilului. Nu transmite, însă, copilului neliniștile tale de-atunci care se trezesc la viață prin experiențele de-acum ale copilului. Este întâmplarea copilului tău, nu a ta - ajută-l să găsească modalități potrivite de a o gestiona, independent de amintirile tale.
  • oferă-i, de câte ori ai ocazia, modele de răspuns care îl pot ajuta. Fii alături de el în diverse situații și va învăța că poate apela cu încredere atunci când are nevoie.
  • alege cuvinte simple, potrivite vârstei. Folosește fraze scurte.

Departe de mine să afirm că ceea ce am scris mai sus este o rețetă universal valabilă. Fiecare copil e unic, fiecare părinte e unic, fiecare situație e unică. Te asigur, însă, că te va observa în primul rând pe tine, părintele, cel care ești cel mai important pentru el. Și te va asculta doar dacă și tu vei reacționa la fel în situații similare, în relația cu adulții. Cu alte cuvinte, ‘do you walk the talk’? Oricum ar fi, ține minte:

Copilul rămas în tine va ști întotdeauna să-l învețe pe copilul ieșit din tine! Winking



*“te rog, te rog, te roooog” este un șablon preluat de la personajele din desene animate. Îl vei auzi la toți copiii care au acces la televizor, imitând până și intonația. Te rog să reții că unui copil îi este greu să reziste la această cerere și pentru că a văzut la televizor că, după o astfel de cerere plângăcioasă și insistentă, aproape întotdeauna cel căruia i se cere va ceda. Cu alte cuvinte dacă vii tu, adult, și-l înveți să reziste, va ezita căci va intra într-un mic conflict cu ceea ce crede el că ‘trebuie’ să facă deoarece așa a văzut la desene! În acel moment sunt două modele pe care copilul le are de cântărit pentru a-l alege pe unul dintre ele. Desigur, mai sunt și alte motive, vom povesti despre ele în alte articole.




blog comments powered by Disqus