Moșu’ Secret, Prietenul Secret și alte secrete cunoscute

mask-small-santa-claus-3
- Spuneți-mi ce credeți despre următoarea situație: negociez cu un om salariul, omul pleacă mulțumit, rămân și eu împăcat cu alegerea făcută. După o vreme, alt viitor angajat, altă negociere - în funcție de competențe și experiență, grila îmi indică necesitatea unui salariu mai mare. Deși confidențial și motiv de concediere, la un moment dat ambii își află salariile iar cel cu salariul mai mic vine și mi se plânge, considerându-se nedreptățit. Dar eu am negociat și în funcție de așteptările lui iar la momentul respectiv am știut de la el că este foarte mulțumit! Procedez greșit? Nu cred! Îmi bazez deciziile pe o grilă bine construită. De ce se întâmplă astfel? De unde nemulțumirea celui care se declarase pe deplin mulțumit? Sunt curios să vă aflu părerea!

Eram în mijlocul unei negocieri pentru un contract de consultanță și întrebarea era fără legătură directă cu serviciile noastre. Mi-am dat seama că mi se adresa mai degrabă mie și nu colegului meu și, pentru a-mi căuta ideile și cuvintele potrivite, am spus doar:
- Vă răspund imediat. Lăsați-mi un minut să mă gândesc.
Discuția a continuat și, după aproximativ două minute, CEO-ul s-a întors întrebător către mine, așa că am răspuns:
- Cred că are legătură cu ceea ce reprezentați în mintea oricărui angajat. Fie că acceptăm sau nu, raporturile de muncă reproduc, într-o manieră adaptată contextului, relațiile cu un adult important din viața noastră - părinte, bunic etc. Indiferent cât de corectă va fi grila,

dorința fiecărui om de a fi considerat „egal” cu cel de lângă are, în spate, 2 nevoi fundamentale: de a fi iubit cel mai mult (și, dacă se poate, de toată lumea) și de a se simți în siguranță.

Un salariu mai mic, lăsând la o parte orice criteriu obiectiv de stabilire a lui, atinge o coardă sesibilă și de cele mai multe ori inconștientă: „Dacă șeful nu mă place suficient și, la un moment dat, nu va mai avea nevoie de mine?” și „E posibil să îmi fie amenințată sursa de venit?” Sau, altfel spus, „Dacă nu mă iubește pe mine cel mai mult?”

Cam așa a fost răspunsul meu. Când am tăcut am văzut în ochii colegului meu ceva de genul „iar ai dat-o pe analizele tale psihologice!” și, recunosc, mă neliniștisem ușor. „Poate ar fi fost mai bine să las un finanțist să răspundă!” mi-am spus în gând, prea târziu. CEO-ul n-a răspuns nimic, a rămas puțin pe gânduri. La sfârșitul întâlnirii obținusem contractul.

Ce legătură au toate astea cu Moșul Secret și Prietenul Secret? Ei bine… chiar secretul! Laugh Și mai ales secretul din spatele secretului.

Moșul Secret și Prietenul Secret, a.k.a. „Secret Santa” și „Secret Friend” - două idei importate în spațiul mioritic, precum multe alte idei de după ’90 preluate din „folclorul internațional”. Două practici care își caută loc - cu mai mult sau mai puțin succes - în structurile organizaționale românești pentru adulți sau copii. Două practici plăcute de unii, neplăcute pentru alții. De unde atracția pentru ele, totuși, și de ce avem noi, adulții, nevoie de aceste „jocuri”? Nu ne este suficient să ne facem cadouri în familie sau între prieteni cunoscuți? De ce trebuie să fie „secret”?

De curând am participat la un Moș Secret în cadrul petrecerii unei firme. Am făcut un cadou secret și am primit, la rândul meu, un cadou secret. Schimbul de cadouri s-a făcut imediat după ce moșul „adevărat” a oferit cadouri copiilor celor prezenți. Mie mi-a părut o completare firească a jocului „de-a Moș Crăciun” pe care îl jucăm noi, adulții cu suflet de copil - parcă mi-ar fi părut rău ca doar copiii să plece cu cadouri la sfârșitul serii. Jocul adulților nu a fost obligatoriu (nu a fost sarcină de serviciu, sic!) cine a dorit s-a înscris cu o săptămână înainte, cine nu, a stat deoparte. M-am surprins întrebându-mă cu emoție, în acea seară, de la cine voi primi cadou. Și speram, de asemenea, că ce pusesem eu în cutia-cadou să bucure primitorul. Oare plăcerea de a dărui a fost diminuată de faptul că am știut cui ofer? Nu am simțit asta. Dar mi s-a părut că așteptarea cadoului meu și necunoașterea celui care oferă au sporit bucuria primirii.

În aceeași săptămână am participat și la un joc de-a Prietenul secret. De data aceasta la școală; și ceea ce ar fi trebuit să fie implicarea părinților a devenit responsabilitatea lor. De ce? Pentru că, deși mulți copii vor să fie și să aibă prieten „secret” ei mai degrabă se gândesc la a primi și prea puțin la a oferi (cel puțin până în jurul vârstei de 10-12 ani). Astfel, această idee frumoasă se transformă într-o preocupare (minimalist spus) pentru părinți, într-o perioadă a anului în care și-așa au parte de multe presiuni de la muncă sau de la propriile familii. Un avantaj al jocului este că ne văd practicând comportamentul de a oferi fără a primi ceva în schimb (căci prietenul lor secret este diferit de copilul căruia îi dăruiesc); dar, în fapt,

speriat de complexitatea jocului și chiar de responsabilitatea asociată, copilul se retrage (chiar se înfurie, uneori) rămânând, astfel, să se întrebe părintele: fac eu în locul lui sau renunț? Iar răspunsul îl dă fiecare, în funcție de disponibilitate și de cum înțelege consecința lui „a face în locul copilului” și „a-l susține pe copil să descopere singur”.

Nu în ultimul rând, contează și mesajele non-verbale din acest context. Căci dacă părintele, obosit după o zi de muncă, oftează și se încruntă iritat de faptul că „trebuie” să găsească soluții a doua zi pentru prietenul secret, câteva zile la rând, dă un mesaj mult mai clar decât oferirea cadoului propriu-zis. În plus, ce mesaj primesc copiii care, dintr-un motiv sau altul, nu au primit nimic și i-au văzut pe ceilalți primind câteva zile la rând? Anul trecut un părinte a tras concluzia că nu-și va mai lăsa copilul să joace deoarece acesta nu primise nimic în nicio zi și se necăjise foarte tare - iată, excluderea asumată pare mai ușor de dus decât respingerea. Cel puțin din poziția de observator subiectiv. Happy

Ce rămâne, așadar, din toate astea? Diversitatea! Laugh Și experiența care, conform unei atitudini aproape generalizate în prezent, se va transforma în „lecție de viață”…
Căci unii vor spune: de ce să particip la așa ceva? Oricum „moșul” nu există iar prietenul „secret” și-l divulgă copiii repejor în curtea școlii prin propriile lor mecanisme de constrângere. Alții vor participa împinși de la spate de apropiați. Sau atrași de Reddit - 89.421 necunoscuți din lumea întreagă au decis în 2013 to put their faith in one another and sent gifts around the world* Iată, conform Reddit, e o chestiune de încredere.

Și mai sunt și cei care vor spera la o bucurie în plus față de sau împreună cu cei de lângă ei sau de departe. Bucurie legată de ce? De un ceva care are legătură cu necunoscutul dar și cu a avea pe cineva, undeva, gândindu-se la ei? De a fi importanți pentru cineva și, mai ales, acceptați așa cum sunt? „Cineva”… adică cineva anume sau oricine? Sau chiar lumea întreagă?

Tu ce crezi?

*au avut încredere unul în celălalt și au trimis daruri în jurul lumii
blog comments powered by Disqus